Titlul spune totul. Sau aproape totul. Duminica trecuta, la cateva ore dupa ce ma intorsesem de la concertul Amon Amarth (adica dupa ce a inceput programul la metrou), am fost pana la supermarketu' Fonzi din Piata Victoriei ca sa cumpar partea #2 din ultima colectie pe noiembrie. Apoi m-am intors la Grigorescu ca sa imi iau asa ceva de la Farmacia Belladonna (si n-am mai gasit). La iesire... am observat ceva interesant in geamul covrigariei Lazopan de langa: un afis care spunea ca au covrigi cu ciocolata si covrigi cu stafide.

Imi plac covrigii calzi, dar nu-mi prea place susanul, iar cei cu mac au de obicei si sare. Iar cum mie nu-mi plac deloc chestiile sarate (exceptie fac cateva cioco cu sare), cam orice cantitate de sare intr-un covrig imi provoaca o strambatura. Asa ca "vanez" covrigariile care au si covrigi calzi cu stafide/ nuca/ mere/ ciocolata. Mi-am luat unul cu ciocolata si unul cu stafide. Pe cel cu ciocolata l-am mancat pe drum. Pe cel cu stafide l-am inceput cand am ajuns acasa.

... nu le dati drumul prin oras!

Azi intr-o statie de metrou oarecare. Pe scarile de sus de la intrare (deasupra aparatelor) isi face aparitia si un brontozaurel in razboi cu buzunarele ghiozdanului propriu. Mutat servetele intr-un buzunar lateral, mutat chei in alt buzunar lateral, mutat acte si portmoneu in compartimentul principal. Toate astea cu scopul de a elibera compartimentul pentru acte si a putea baga acolo felicitarea proaspat cumparata. Si toate astea in timp ce avea si un covrig intr-una din maini.

Insa dupa terminarea operatiunii...

... ajunge sa isi blesteme proasta inspiratie. Pentru ca aude metroul sosind in statie, o ia in jos pe scari in timp ce deshide compartimentul in care are cartela, scoate cartela, o baga in aparat, trece de aparat, ajunge la scarile din capatul peronului, vede oameni intrand in metrou, o ia in jos pe scari, se gandeste ca probabil are timp, dar... se opreste. Si usile se inchid si metroul pleaca.

Brontozaurelu' coboara, se holbeaza la monitorul pe care scrie in cat timp soseste urmatorul metrou. 7-8 minute. Se sprijina intr-un stalp si isi infige cu lene dintii in covrigu' inca destul de cald. In apropiere, doua babete discuta pe o banca:
"Iti dai tu seama, cum sa gandeasca asa ceva? Cand i-a zis parintele... Doamne, Dumnezeule si Maica Domnului..."

Romanii stiu engleza. Asa cum stiu eu japoneza (nu, nu glumesc, chiar am invatat ceva japoneza de pe ambalajele de ciocolata: アップル = mar, シナモン = scortisoara, ティラミス = tiramisu; si aici se termina vastele mele cunostinte). Dupa cum se poate vedea in dreapta - "Dayly"?!?

Cineva a pierdut un ciobanesc german. Am stat putin cu el, dar n-a aparut nici un stapan. Mi-a parut rau sa plec si sa-l las singur in ploaia aia, dar eram deja uda toata (si inca mai sunt putin racita).

Saptamana asta, intr-o dimineata. Am iesit din metrou la Romana si m-am oprit la o covrigarie. Am cerut un covrig si am dat sa deschid portmoneul (unul pe stilul asta, dar cu codita unde trebuie, nu sub bot). Nu stiu de ce, dar fermoarul mergea greu. Poate ca eram eu adormita? Nu dormisem decat vreo doua ore in noaptea aia si atipisem in metrou, dar din momentul in care iesisem in statie ma simteam foarte treaza.

Intersectia Iuliu Maniu cu Vasile Milea. Adica pe langa una din gurile de metrou de la Politehnica. O dupa-amiaza oarecare de ianuarie mai calduros decat e ianuarie de obicei.

Se da una bucata Ana, blindata intr-o haina cu n buzunare umplute cu n^2 prostii - chei, acte, telefon, Touch Hand Gel Antibacterial, cutter, termometru, soricel, cartela metrou, servetele Kleenex cu aroma de mandarine, pix, hartiute... In fata ei, una bucata tip inalt, elegant, pardesiu negru, pantaloni negri, inceput de chelie, geanta din aceea de laptop in mana stanga.

In Gara de Nord se pot cumpara bilete cu cardul de la un automat. Scuze pentru calitatea pozelor, au fost facute noaptea, una fara blit, una cu blit, la repezeala, cu teama - eram singura si in gara e mereu plin de dubiosi si, oricat de 5 ani vechime ar avea telefonul meu, e al meu... "and I love it very much!" (Asta ma tot bantuie din clasa a patra, e din Scooby-Doo, din episodul Decoy for a Dog Napper. La sfarsit, cand este demascat "spiritul" indianului, reactia lui este "You blasted kids, why didn't you mind your own business?" la care Fred ii da replica, greu de uitat pentru mine, "Catching dognappers is our business, Mr. Masters. After all, Scooby-Doo is a dog and we love him very much!")

A treia poza e una din periutele de dinti cumparate la sfarsitul asta de saptamana. Numele ala o sa-mi atraga oricand atentia, oricat de drogata as fi. Si sigur nu il asociez cu periute de dinti. Google e de acord cu mine.

Pozele de prezentare de pe ambalajele de ciocolata mint foarte des. Ma asteptam sa fie asa si cu bomboanele astea ale polonezilor. Insa n-am avut dreptate. Apoi mi-am zis ca, din moment ce are culoarea aia, sigur are gust de vopsea. M-am inselat. Din nou. Am fost atunci convinsa ca sigur au bagat o tona de coloranti si alte porcarii ca sa-i dea culoarea si gustul ala. Si m-am uitat pe lista de ingrediente. Nu. Doar cirese.

Cat despre ultima poza... eu ma abtin sa mai comentez ceva.

[Toate pozele sunt din ultimele 3 zile.]

Par asa bine informata? Par ca as sti pe ce lume traiesc? In mai putin de doua ore, peste zece oameni mi-au cerut indicatii cum sa ajunga intr-un punct sau altul al Bucurestiului. Am ajuns sa cunosc destul de bine orasul in 8 ani de cand locuiesc aici. Si, intamplator, nici unul din ei nu m-a intrebat de vreun reper pe care sa nu-l cunosc.

Zoom TV. Ala care e la metrou din septembrie 2008. O girafa cu limba scoasa. "Girafa este singurul mamifer care poate ajunge cu limba in ureche. Lungimea limbii poate depasi 50 de centimetri." Mi s-a parut simpatica girafa aia. Tati vine maine. Cu trenu' de data asta. Pacat ca n-are o girafa. Sa vina cu girafa. Cica girafa poate sa alerge cu pana la 56 de kilometri la ora. Trenurile de la noi nu prind viteza asta. Uneori nu prind nici viteza cu care merge girafa - 10 kilometri la ora. Mda. E clar. Prea mult Jules Verne in capu' meu. L'Étoile du sud. Aia e cartea. Dar daca incerc sa vizualizez cum s-ar urca tati pe girafa si ar depasi trenu'... nu prea merge. O ia razna imaginatia si iese ceva tragicomic. Tati e de-abia cat cracii girafei (serios, chiar atat de sus incepe cutia principala a girafei). Arunca peste girafa o greutate legata cu o sfoara. Greutatea aia il trage in sus pana pe spatele girafei. Din pacate, spatele girafei e in panta rau de tot si dupa aia aluneca. Buf! Scuze, tati, eu chiar n-am vrut sa faci buf, da' a luat-o razna imaginatia mea.

L-am sunat sa-i spun ca-i trebuia o girafa. S-a abtinut sa ma intrebe daca sunt normala la cap. Probabil pentru ca a avut peste 26 de ani la dispozitie ca sa se convinga ca nu-s.

E-mailu' meu nu mai merge in iad. Am trecut de 666 necitite. 6 noi azi cand m-am intors. E, cum draci carliontati? 6 in vreo doua ore? Eh, uite ca se poate. Ce dragut ca unii isi amintesc de existenta mea. Chiar si atunci cand eu o ignor pe a lor si nu citesc ce-mi scriu. Cea mai interesanta chestie din alea 6 era newsletteru' de la National Geographic. Play the zebra migration game! Nu prea joc eu jocuri. Uneori Tom and Jerry Refrige-raiders. Sau mai e un puzzle absolut genial de la National Geographic - reuseste cineva sa scoata sub 3 minute? Sau fruitix sau bubblix. Revenind, un joc cu migratia zebrelor? Ba, da' zebrele nu erau ceva rude de girafe? Ceva mai mici, sa poti sa le incaleci? Hai ca acum imi vin idei de calarit dungate...

M-am apucat iarasi sa opresc oamenii pe strada sa le fac poze la javre.

Am aflat in sfarsit adevarul. Noi, dinozaurii, am fost inventati de Institutul Geologic al Romaniei. Dovada: au participat cu un dinozaur la salonul "Inventica" (romexpo). Ceea ce-i face pe inventatorii de acolo al dracului de batrani. Is pe aici de pe la jumatatea triasicului.

Nu stiu sa joc carti. Au mai incercat unii sa ma invete. Am uitat repede. N-am avut niciodata carti de joc in adevaratul sens al cuvantului. Doar unele cu animale de pe diferite continente, cu pozele lor, cu informatii despre fiecare. Nu prea am stiut eu niciodata ce sa fac cu ele. Doar sa ma holbez la poze, sa citesc ce scrie pe ele. Si sa construiesc castele din ele. Castele din carti de joc. Mult mai greu de construit decat alea din aer de care zicea nenea Ibsen. ("Castles in the air - they are so easy to take refuge in. And so easy to build too.")

Eu ar trebui sa stiu asta. Al dracului de bine. O fac de fiecare data cand ies in oras. Fiecare iesire aduce frustrari.

Am vazut multe ambulante ieri. Si multi oameni idioti si nesimtiti. Cat de dobitoc sa fii sa o iei la fuga ca sa traversezi strada cand nu e inca verde pentru pietoni si vine in goana o ambulanta? Si cat de nesimtit sa fii sa tai calea ambulantei in intersectie? La dracu', sunt cateva secunde! Tu nu mori, da' poate pentru viata aluia care e inauntru conteaza secundele alea.

Nu trebuie sa sti sa scri ca sa fi administrator de bloc. Iar eu nu m-am putut abtine.

Am aflat o chestie legata de tichetele cora. Nu poti plati (domnu' cu afisu', trebuia sa scriu platii?) cu un tichet daca valoarea cumparaturilor nu este strict mai mare decat valoarea tichetului. Mi-a picat fisa de-abia dupa ce am plecat, fara tichet, bineinteles, care era sensul acelui "imi spune ca e valoarea prea mare" al casierei. Tichetul ala valora exact cat aveam de plata. Ah, da, era calcare de picioare pe acolo. Asta fiind si motivul pentru care m-am simtit vinovata ca n-a mers. Ma lasase un om in fata lui ca n-aveam mare lucru. Dar... s-a intamplat ce s-a intamplat. Tipa de la casa a vrut sa mai incerce, pusese mana pe telefon. Eu i-am zis s-o lase balta, asta e, i-am aratat coada din spate si m-am carat. Nu pot spune ca mi-a pasat prea tare ca am plecat de acolo si fara mancare si fara tichet. M-am simtit mai prost cand mi-am dat seama ca am vopsea pe hanorac. Da, eu inca umblu in tricou si hanorac pe vremea asta. Pentru ca n-am chef de haina de iarna.