Acum o saptamana si vreo zece ore intram (mai mult ca sa nu-mi mai inghete degetele deja inghetate si poate chiar sa se si dezghete putin) in Mega Image-ul ala vechi-vechi (eu il stiu acolo de aproape zece ani de cand stau in Bucuresti) de pe Mihai Bravu din zona dintre Dristor si Piata Muncii. M-am invartit putin si aproape credeam ca voi iesi exact asa cum intrasem cand...

Mi-au picat ochii pe niste standuri dintr-o zona a magazinului numita "Delicatese". Intai am vazut pungile cu chestii din ciocolata de la Caffarel. Care, in ciuda numelui, m-au cam lasat rece, din moment ce toate erau cu ceva neamuri de alune intregi prin ele sau in ambalajul ala de prost-gust cu o bancnota de 500 euro. M-am uitat in jos, pe latura cealalta a stalpului... dragut, niste biscuiti Corsini numai potriviti la ceaiurile care recunosc ca au cam trecut in zona de "abuz" in cazul meu in ultima luna.

Nimic care sa ma faca sa trec prin plafon insa. Nu inca. M-am intors catre celelalte rafturi. Hmmm, ciocolata Droste. Droste, Droste... sa ma ia dracu', parca eu am mai auzit de astia. Si apoi, in continuare pe raft, mai spre stanga... aaaaa!

Ce dracu' sa mai scriu pe vremea asta? Ma trezesc doar ca sa inchid jaluzelele sa ma furisez inapoi sub patura unde ma ghemuiesc si mai trag un pui monstru de somn. Hibernare, nu altceva! Planurile de la sfarsitu' asta de saptamana au ramas inzapezite. Dracu' stie daca trenu' s-a "dez-anulat" pana la urma, n-am mai mers la gara. Asteptatu' dupa un tren ore in sir, inghetat sau deraiat nu suna prea tentant asa ca raspunsu' la intrebarea "merita riscu'?" a fost "NU!".

Singuru' motiv pentru care am dat pe aici ar fi ca... voiam sa anunt ca am luat o boala noua.

Bineinteles, n-am scapat nici de alea mai vechi:

Spre deosebire de data trecuta... astia sunt reali.

Nimeni n-o sa reuseasca sa ma convinga vreodata ca poate exista ceva mai frumos pe planeta asta.

Atat de dragalasi, smotocibili (daca nu exista cuvantul, atunci trebuie inventat special pentru ei) si neastamparati cand sunt mici. Atat de mari, puternici si eleganti dupa ce cresc. Si mereu atat de frumosi. Mi-am dorit mereu o felina supradimensionata. Inca visez la asta, chiar daca stiu ca nu se poate. Nu-mi pot permite sa am grija de unul, m-ar falimenta sa-l hranesc, n-am unde sa-l tin... cred ca e si ilegal. Dar de fiecare data cand vad o poza sau un clip nu pot sa nu ma gandesc "blanaaa! smotocealaaa!" Imi plac de mor. Intotdeauna mi-au placut. La sfarsitul scolii generale si in timpul liceului alte fete aveau in camera postere cu diversi tipi fierbinti... eu aveam un poster cu un tigru, un poster cu Scooby-Doo, postere cu masini (majoritatea Ferrari) si doua postere cu Schumi. Ala cu tigrul a fost primul. L-am luat in clasa a patra, de la Antipa (mhm, in timpul excursiei in Bucuresti, excursie in urma careia mi s-au lipit pe creieras cateva imagini pe care aveam sa le asociez cu capitala in urmatorii opt ani, prima imagine fiind cea a unui... rog bucurestenii sa nu se supere... tomberon).

In urma cu vreo doua saptamani, gaseam in cutiuta postala un pliant de la Mega Image. Bine, ca sa fiu sincera, mie mi-a luat mult timp sa ma prind ca e pliant de la ceva magazin. Era prea verde si pozele cu animale erau prea simpatice.

Dupa ce m-am lamurit cum stau lucrurile am devenit putin grrr! Si putin nostalgica.

Ideea mi-a venit de la chestia asta. Prima data am vazut-o pe usa unei sali de jocuri. Si am adaptat-o putin. In loc de pisici, ciobanesti germani, ca sunt moarta dupa rasa asta*. Bine, puteam sa las si pisici, dar ideea mi-a venit imediat dupa o runda de Rex... ufff, Rexu' meu!

Stiu, nici mie nu imi plac paginile care incep sa cante imediat ce le deschizi. Ca imediat caut sa fac bietu' cursor sa ajunga peste x-ul ala din dreapta sus. Si sincer, pe undeva sper ca si altii au aceleasi reflexe.

M-a bufnit rasul in timp ce scriam titlul. Inainte de ultima litera. Pentru ca mi-am adus aminte de o piesa care n-are nici o legatura cu postarea asta. Pe nenea l-am ratat acum aproape 2 ani si jumatate. Si miercurea asta ratez alt concert. Putin altfel. Asa cum am ratat Alice Cooper in 2007. Una din cele mai mari obsesii muzicale... si nu m-am dus. Pentru ca mi-era scarba de mine si am simtit ca n-am ce cauta acolo. Un an mai tarziu... 11 iulie 2008. Ei pe scena in Bucuresti, eu in alt oras. De, a trebuit sa se nimereasca un parastas tocmai atunci. Urasc santajul emotional, urasc sa mi se forteze mana. Desi nu pot spune ca au fost niste zile proaste. Cu siguranta au fost mai bune decat ziua de azi. Oricum, a trecut mult timp de atunci. Piesa de care mi-am adus aminte in timp ce scriam titlul e asta:

Zoom TV. Ala care e la metrou din septembrie 2008. O girafa cu limba scoasa. "Girafa este singurul mamifer care poate ajunge cu limba in ureche. Lungimea limbii poate depasi 50 de centimetri." Mi s-a parut simpatica girafa aia. Tati vine maine. Cu trenu' de data asta. Pacat ca n-are o girafa. Sa vina cu girafa. Cica girafa poate sa alerge cu pana la 56 de kilometri la ora. Trenurile de la noi nu prind viteza asta. Uneori nu prind nici viteza cu care merge girafa - 10 kilometri la ora. Mda. E clar. Prea mult Jules Verne in capu' meu. L'Étoile du sud. Aia e cartea. Dar daca incerc sa vizualizez cum s-ar urca tati pe girafa si ar depasi trenu'... nu prea merge. O ia razna imaginatia si iese ceva tragicomic. Tati e de-abia cat cracii girafei (serios, chiar atat de sus incepe cutia principala a girafei). Arunca peste girafa o greutate legata cu o sfoara. Greutatea aia il trage in sus pana pe spatele girafei. Din pacate, spatele girafei e in panta rau de tot si dupa aia aluneca. Buf! Scuze, tati, eu chiar n-am vrut sa faci buf, da' a luat-o razna imaginatia mea.

L-am sunat sa-i spun ca-i trebuia o girafa. S-a abtinut sa ma intrebe daca sunt normala la cap. Probabil pentru ca a avut peste 26 de ani la dispozitie ca sa se convinga ca nu-s.

E-mailu' meu nu mai merge in iad. Am trecut de 666 necitite. 6 noi azi cand m-am intors. E, cum draci carliontati? 6 in vreo doua ore? Eh, uite ca se poate. Ce dragut ca unii isi amintesc de existenta mea. Chiar si atunci cand eu o ignor pe a lor si nu citesc ce-mi scriu. Cea mai interesanta chestie din alea 6 era newsletteru' de la National Geographic. Play the zebra migration game! Nu prea joc eu jocuri. Uneori Tom and Jerry Refrige-raiders. Sau mai e un puzzle absolut genial de la National Geographic - reuseste cineva sa scoata sub 3 minute? Sau fruitix sau bubblix. Revenind, un joc cu migratia zebrelor? Ba, da' zebrele nu erau ceva rude de girafe? Ceva mai mici, sa poti sa le incaleci? Hai ca acum imi vin idei de calarit dungate...

M-am apucat iarasi sa opresc oamenii pe strada sa le fac poze la javre.

Am aflat in sfarsit adevarul. Noi, dinozaurii, am fost inventati de Institutul Geologic al Romaniei. Dovada: au participat cu un dinozaur la salonul "Inventica" (romexpo). Ceea ce-i face pe inventatorii de acolo al dracului de batrani. Is pe aici de pe la jumatatea triasicului.

Nu stiu sa joc carti. Au mai incercat unii sa ma invete. Am uitat repede. N-am avut niciodata carti de joc in adevaratul sens al cuvantului. Doar unele cu animale de pe diferite continente, cu pozele lor, cu informatii despre fiecare. Nu prea am stiut eu niciodata ce sa fac cu ele. Doar sa ma holbez la poze, sa citesc ce scrie pe ele. Si sa construiesc castele din ele. Castele din carti de joc. Mult mai greu de construit decat alea din aer de care zicea nenea Ibsen. ("Castles in the air - they are so easy to take refuge in. And so easy to build too.")

Eu ar trebui sa stiu asta. Al dracului de bine. O fac de fiecare data cand ies in oras. Fiecare iesire aduce frustrari.

Am vazut multe ambulante ieri. Si multi oameni idioti si nesimtiti. Cat de dobitoc sa fii sa o iei la fuga ca sa traversezi strada cand nu e inca verde pentru pietoni si vine in goana o ambulanta? Si cat de nesimtit sa fii sa tai calea ambulantei in intersectie? La dracu', sunt cateva secunde! Tu nu mori, da' poate pentru viata aluia care e inauntru conteaza secundele alea.

Nu trebuie sa sti sa scri ca sa fi administrator de bloc. Iar eu nu m-am putut abtine.

Am aflat o chestie legata de tichetele cora. Nu poti plati (domnu' cu afisu', trebuia sa scriu platii?) cu un tichet daca valoarea cumparaturilor nu este strict mai mare decat valoarea tichetului. Mi-a picat fisa de-abia dupa ce am plecat, fara tichet, bineinteles, care era sensul acelui "imi spune ca e valoarea prea mare" al casierei. Tichetul ala valora exact cat aveam de plata. Ah, da, era calcare de picioare pe acolo. Asta fiind si motivul pentru care m-am simtit vinovata ca n-a mers. Ma lasase un om in fata lui ca n-aveam mare lucru. Dar... s-a intamplat ce s-a intamplat. Tipa de la casa a vrut sa mai incerce, pusese mana pe telefon. Eu i-am zis s-o lase balta, asta e, i-am aratat coada din spate si m-am carat. Nu pot spune ca mi-a pasat prea tare ca am plecat de acolo si fara mancare si fara tichet. M-am simtit mai prost cand mi-am dat seama ca am vopsea pe hanorac. Da, eu inca umblu in tricou si hanorac pe vremea asta. Pentru ca n-am chef de haina de iarna.