Acum o saptamana si vreo zece ore intram (mai mult ca sa nu-mi mai inghete degetele deja inghetate si poate chiar sa se si dezghete putin) in Mega Image-ul ala vechi-vechi (eu il stiu acolo de aproape zece ani de cand stau in Bucuresti) de pe Mihai Bravu din zona dintre Dristor si Piata Muncii. M-am invartit putin si aproape credeam ca voi iesi exact asa cum intrasem cand...

Mi-au picat ochii pe niste standuri dintr-o zona a magazinului numita "Delicatese". Intai am vazut pungile cu chestii din ciocolata de la Caffarel. Care, in ciuda numelui, m-au cam lasat rece, din moment ce toate erau cu ceva neamuri de alune intregi prin ele sau in ambalajul ala de prost-gust cu o bancnota de 500 euro. M-am uitat in jos, pe latura cealalta a stalpului... dragut, niste biscuiti Corsini numai potriviti la ceaiurile care recunosc ca au cam trecut in zona de "abuz" in cazul meu in ultima luna.

Nimic care sa ma faca sa trec prin plafon insa. Nu inca. M-am intors catre celelalte rafturi. Hmmm, ciocolata Droste. Droste, Droste... sa ma ia dracu', parca eu am mai auzit de astia. Si apoi, in continuare pe raft, mai spre stanga... aaaaa!

A fost odata ca niciodata un brontozaurel platitor de net la o preaminunata firma. Preaminunata pentru ca netu' zbura de obicei. Se mai intampla sa pice cam o data pe luna (copii, sper ca acum ati inteles cand se scrie "odata" si cand se scrie "o data"), daaar... in mare parte din timp zbura!

Totul era perfect, norisorii erau roz si pufosi...

Pana intr-o zi, cand pe deasupra orasului in care locuia brontozaurelu' se intampla sa treaca in zbor un balaur de la vest. Balauru' si-ar fi vazut de ale lui si ar fi trecut rapid peste oras daca nu i-ar fi atras atentia agitatia din centru...

... unde erau multi oameni furiosi care... distrugeau chestii. Tomberoane, garduri si banci lipsite de aparare. Bineinteles, balauru' n-avea de unde sa stie ce se intampla pe acolo. N-avea globu' de cristal la el... ca i-ar fi crapat capu' nevasta-sa daca ar fi lasat-o fara o modalitate de a-i monitoriza toate miscarile si intentiile vecinei.

Asa ca balaurul, fiind el un balaur prudent din fire, a presupus1 ca toata agitatia e din cauza lui. Ca pe el vor sa-l prinda. Si sa-l faca bucati ca pe bietele tomberoane. Asa ca si-a continuat zborul cu ochii pe oamenii infierbantati.

Pana cand...

Pentru ca cineva a ajuns pe blog cautand "cata ciocolata mancam pe zi grafic". M-a amuzat si m-am gandit sa fac un grafic, ce-i drept aproximativ, al consumului meu de ciocolata din ultima luna. Si cu ocazia asta m-am ingrozit la vederea totalurilor. Mananc de doua ori mai multa ciocolata decat este recomandat pentru un om de 80 de kilograme... aaa, asta inseamna de patru ori mai multa decat plafonul meu maxim? Zoinks! as Shaggy would say...

Dar... sa detaliez, nu?

Cum am calculat

Am un tabel cu notite despre toate dulciurile incercate. Nume producator, nume produs, descriere, data la care mi-am luat, de unde, pret, gramaj, notite despre aspect, miros, gust, bla-bla... Care mi-a fost de mare ajutor la trezirea amintirilor.

Graficul este aproximativ din mai multe motive. In primul rand, cu exceptia situatiilor in care imi iau cate o pralina sau a celor rare in care dau peste ceva cu adevarat extraordinar sau a celor si mai rare in care se trezeste in mine simtul proprietatii (care totusi nu doarme deloc atunci cand nu e vorba de mancare)... eu nu termin niciodata nimic de ciocolata si evident ca nu stau sa masor, sa cantaresc, sa dezmierd cat exact am consumat de fiecare data... depinde de cat de mult imi place sau imi displace si asta e cam greu de tradus in grame in unele situatii...

In al doilea rand, cu exceptia tabletei Nestle, eu n-am incercat nici o ciocolata-ciocolata in ultima luna - toate au fost ciocolata cu umplutura de x sau y. Pe langa asta, am incercat si alte dulciuri care aveau un invelis sau o crema din ciocolata. De fapt din pseudo-ciocolata in majoritatea cazurilor, dar sa zicem...

[Pentru ca am citit doar articole despre miracole de Craciun, despre cat de frumos este/ era Craciunul, despre cum oamenii se simt din nou copii si despre alte chestii gretoase de gen. Nimic autentic, de genu' mama a facut o crema de zahar ars grozava, din pacate si-a lasat si jumatate din peruca in ea, colindatorii au speriat maidanezu' pe care baba nebuna de la sase il lasa sa intre in bloc si, de frica, animalu' s-a pisat pe usa noastra. Doar sentimentalisme care ma fac sa vomit. Asa ca o sa bag eu o poveste sincera de Craciun.]

Nu era inca foarte treaza. A adunat rufele de pe franghie si s-a dus si le-a trantit pe toate gramada pe birou. S-a invartit putin prin camera incercand sa-si aduca aminte ce isi propusese sa faca in urma cu nici doua minute. I-au picat ochii pe telefonul care se agita in tacere pe patura.

Asta in timp ce a realizat ca vezica o indeamna sa fuga la baie. Nu-i nimic, oricine ar fi, scapa ea repede de el. A luat telefonul, a apasat pe Answer si a pornit spre baie.

Cum? Descrierea? Pai... aaa... Nu intelegea cum dracu'... parca i se golise creierul de toate informatiile pe care altfel nu le-ar fi uitat niciodata.
"Ai nevoie sa-ti spun acum?"
A privit cu regret colacul de la wc, a oftat in gand si...

Nu, nu mi s-a dereglat calendarul, stiu ca suntem in 23, dar pentru mine a trecut deja mare parte din ceea ce ma ingrozeste la Craciun.

A trecut partea cu alti oameni "in the picture". Pentru ca eu n-o sa mai ies din casa o vreme. Si chiar daca o fac, n-o sa fie nimeni cunoscut si nimic amenintator in jur. Ma rog... nu e un aspect pe care pot sa-l controlez mereu. Sincer, pe mine scrie "vanitate". Ba chiar ar fi trebuit sa scriu cuvantul ala cu majuscule. Pentru ca da, am rasuflat usurata ca aratam bine atunci cand cineva m-a recunoscut...

A trecut durerea de burta de Craciun. Luni seara intrau pe gura trei bucatele de ficatei de pui (si da, erau bine facuti, ca toata lumea m-a intrebat daca nu cumva i-am mancat cam cruzi). In dimineata urmatoare ieseau... pe aceeasi usa pe care intrasera si, bonus! si pe ferestrele numite nari. Dracu' sa ma ia, nici sa-mi tin capu' cum trebuie nu-s in stare! Si nu stiu cum, dar parca intre timp crescusera enorm in volum. Ori asta, ori am dat afara si tot ce urmeaza sa mananc pana la sfarsitu' anului.

Partea proasta a fost ca starea asta n-a vrut sa ma lase in pace si m-a tinut pana dupa pranz. Partea si mai proasta a fost ca marti era 20. Adica Ignat Day! Ziua in care, incepand cu ora 16, se puteau lua abonamente si bilete la OST Fest cu 30% reducere. Doar de pe biletoo.ro sau de la Biletoo Unirii. Avand in vedere ca eu sunt complet retardata cand vine vorba de plati electronice, evident ca trebuia sa ma deplasez pana la Unirii. Ahem, sa zic da-o dracului nu era o optiune - la OST Fest vin Motorhead!

Pregatiti-va sa fiti socati. Dar nu de... oops, era sa scriu asa cum ii mai spun eu uneori - "bunicu' Alice"... ma rog, cred ca s-a inteles ideea, mama e cea care socheaza acum. Si nu doar acum. Tin minte cum, in urma cu vreo cativa ani, cred ca era cu ocazia unei vizite de Craciun la Brasov, a intrat in camera mea in timp ce ma uitam la unu' din DVD-urile live (hmmm, cred ca era vorba de Live at Montreux). Si am avut surpriza s-o aud:
"Ce muzica faina... vin si eu sa ma uit cu tine!"

Am facut o mutra... Vedeam cum istoria se repeta - exact asa se intamplase si in liceu la cursele de Formula 1! Eu eram aia pasionata de F1 inca din generala. Si apoi, de pe la jumatatea liceului, mama incepuse sa imi invadeze... canapeaua. Si sa reactioneze zgomotos la actiunea cursei. Si sa ma faca sa ma gandesc... "I thought this was my passion, so what are you doing here?"; din pacate, fara sa reactionez vreodata.

Nu! N-aveam de gand sa-i permit sa-mi faca asta din nou. Mai ales ca in cazul asta era chiar mai inexplicabila atractia. Mama era destul de interesata de fotbal si uneori chiar si de box (da, a fost exact invers la noi in familie, tati era cel care nu putea sa inteleaga chestiile de gen) si inainte sa o prinda F1. Dar nu a fost niciodata cu rocku' si nici macar cu muzica in general. Mbine, e adevarat ca stiu ca ii plac o mana de piese de la Queen si Elton John si Guns N' Roses, dar acolo se opreste totul. Asa ca am decis ca n-are ce cauta in fata monitorului pe care se desfasura un concert Alice Cooper!

Doar din aia cu covrigi in coada, bineinteles. A, si mai mananca si Mos Craciuni. Asa ca acum stiti de ce nu vine Mosu' la romani: ca-i e frica! Pai daca indrazneste sa calce pe aici nu mai raman nici oasele din el, la copii mai ajunge doar ca Mos Zombiciun...

Dar cred ca trebuia sa incep cu altceva. La mijlocul saptamanii trecute am primit in cutia postala un pliant care ma anunta ca se intampla o minune de Craciun. Ce minune? Pai se poate vedea in poza din dreapta. La Billa au struguri! De Craciun.

In seara asta s-a mai intamplat o minune. De vreo trei zile ma cam calca pe bataturi diversi indivizi cu crapa capra, copchii cu colinde, ba mi-a mai venit si popa duminica seara. In timp ce-mi cautam hartie ca sa scriu prima mea postare cu stiloul pe blog. Si nu doar ca a sunat insistent, da' mi-a mai si ciocanit in usa si am auzit cum mi-a bagat o hartiuta acolo, de-mi venea sa-mi arunc ceva haine de pe mine, sa ma duc sa-i deschid asa si sa-l iau la rost ca m-a deranjat. Cata nesimtire, sa tot sune si sa bata in usa in timp ce eu imi caut hartie! Bineinteles, hartiuta pe care mi-a indesat-o la usa nu era chiar hartiuta, ci o invitatie la donatie. Insa in seara asta...

A cautat si bineinteles ca a si gasit toate scuzele din lume ca sa amane momentul pana dupa ce se face intuneric. Nu voia sa fie vazuta. Nu voia sa fie vazuta pur si simplu si nu voia sa fie vazuta ducand gunoiul. Pentru ca tricoul arata cam satanist. Pentru ca si sacul de gunoi arata cam satanist (e negru). Pentru ca poate mai strange de prin casa si mai arunca cate ceva. Pentru ca, pentru ca...

A venit si momentul. A stins toate luminile din casa, a luat sacul cu gunoi din bucatarie, l-a parcat timp de cateva secunde in fata usii pana si-a luat in picioare ghetutele maro cu bot rotund din piele fina imblanite la interior cu blanita neagra. A inchis doar usa fara s-o mai incuie. N-o incuie niciodata cand merge doar pana la ghena. Ce dracu', is doar patru metri pana acolo... Insa mereu se teme ca poate o s-o inchida cumva aiurea si o sa se blocheze si n-o sa mai poata intra. Deh, amintiri din anul patru cand a ramas blocata in casa in ziua unui laborator de Embedded Software1 (si bineinteles ca profa n-a vrut sa creada asta), a trebuit sa cheme un coleg in ajutor si s-au chinuit impreuna, timp de cateva ore, unul de o parte si unul de cealalta, sa sparga usa.

N-a aprins lumina nici pe holul blocului, a urcat jumatate de etaj pana la ghena, a facut sacul negru sa dispara in gaura... la fel de neagra si s-a intors.

A deschis usa si...

Ah, da, aventuri la cumparaturi. Atat de comune pe bloguri, nu? Dar de obicei autorul e ala sfant, ala care nu greseste, bla, bla...

Nu si in cazul asta. Am gafat. Grav. De doua ori intr-un interval scurt de timp.

Am iesit sa-mi iau diverse chestii dintr-un supermarket din zona. Diverse chestii neinsemnand juma' de supermarket, ci peste si ceva dulciuri nemtesti de Craciun (turta dulce si biscuiti cu scortisoara).

Am comis-o...

Si acum rad cu lacrimi, dupa ce in urma cu vreo zece minute imi venea sa ma ascund sub bloc de rusine.

Inginerii sunt lenesi. De-aia avem si alte mijloace de transport in afara de picioarele din dotare, pentru ca inginerilor le era lene sa mearga. De-aia avem calculatoare de buzunar, pentru ca inginerilor le era lene sa calculeze. Si asa mai departe. Eu nu fac exceptie. Sunt atat de lenesa incat...

legate de blog & scris pe blog

Pauza. Cel putin pana luni ora 0:00. Adica nu doar ca nu mai scriu, da' e posibil nici sa nu mai intru pe aici. Pentru ca saptamana asta a devenit dintr-o data criminal de aglomerata. Si ma simt groaznic de vinovata ca ma plang... ca lucrurile bune se intampla la momentul nepotrivit... fix cand n-am timp si nici prea mult chef de ele.

Sa pun disqus pentru comentarii? Ca sa se poata comenta aproximativ la fel ca pe wordpress? Ma enerveaza de mor unele chestii la sistemul blogger (multe click-uri ca sa se poata comenta cu nume plus URL, gravatar lipsa, sa editez comentarii e cam la fel de simplu cum e sa ma scarpin la ceafa cu degetele de la picioare, nu se pot adauga comentarii noi cu JavaScript dezactivat), dar daca pun disqus nici macar nu vor mai fi vizibile comentariile existente cu JavaScript dezactivat. Da sau nu? Speak now or forever hold your peace... Aaa... parca asta era din alt film. Sa mai incercam o data... voteaza acum si castiga un prajitor de paine! Aaa... cred ca asta e si mai nepotrivita in conditiile in care eu am vazut prajitor de paine doar in desene animate. Si nu stiu cum arata nici placa de indreptat parul sau alte minuni de gen ale tehnologiei. Si s-ar putea sa fac confuzii... Hmmm... cred ca facem asa: cei care voteaza pentru disqus castiga un gravatar si mai putina bataie de cap daca iese castigatoare optiunea lor. Iar in cazul in care iese castigatoare varianta cu ramas la sistemul blogger... ma dau eu de trei ori peste cap si fac un scriptulet pentru gravatar siii... aaa... nu stiu, cum suna un premiu in pansamente pentru degetele chinuite?

Dimineata. O dimineata rece de toamna. El doarme. Un somn dulce de dimineata, care probabil a venit la pachet cu un vis frumos dupa zambetul afisat pe figura. Dar nu pentru mult timp...

Pentru ca un tipat ascutit si necrutator ii intrerupe visul. Tipatul ei.
"Uite cat s-a facut ceasul!" o aude tipand disperata.

Disperarea se pare ca e boala contagioasa. Pentru ca sare si el ca ars, isi apuca viteaz papucii de casa care zaceau langa pat si...

Reteta auzita in metrou:
"Pulpele de pui le-am condimentat in p*la mea, la, la, la..."
Bine ca asta a zis-o un el... era grav daca era o ea...

Un mos traverseaza strada in fata la Billa si il ia la intrebari pe un altul:
"Ce faci, flacau frumos?"
Mosu' caruia i se adresa intrebarea tremura agatat de un carucior din acela de cumparaturi.
"Nu mai fac nimic... nimanui... Ca nu mai pot!"
"Da' daca ai putea, asa ai face, nu? Mai ales fetelor tinere..."

Instructiuni date la telefon:
"... tanti Loredana, slaba schelet, n-ai cum sa o ratezi, e singura pe tren..."

Si doua cu brontozaurelu'...

Bucurestiul e mare!

In urma cu opt ani si jumatate mi se parea atat de mic...

Inca tin minte. Primavara lui 2003. Semestrul II din primul an de facultate. Pe vremea aia inca inghiteam litri de carbogazoase (m-am lasat de peste 4 ani), in principal Pepsi. Si tocmai se incheiase un concurs Pepsi la care marele premiu era... un cal adevarat! N-am castigat eu calul... din pacate! Dar am castigat unul din premiile mai mici - un cronometru. Si in luna mai m-am intors de atatea ori pe jos de la Politehnica. 13 kilometri pana la mine, undeva aproape de extrema estica a orasului. Cu cronometrul la gat, incercand mereu sa scot timpi cat mai buni. Mergand, fara sa dau in alergare. Cred ca cel mai bun a fost undeva intre o ora si jumatate si o ora si patruzeci de minute. Superb, avand in vedere ca faceam peste o ora cu metroul (adica mers pana in statie, asteptat in statie, schimbat metroul la Dristor pentru ca in perioada aia se lucra la metrou, mers de la Grigorescu pana acasa pentru ca atunci nu exista inca statia 1 Decembrie 1918... plus timpul efectiv de mers cu metroul). De destule ori insa eram rupta de oboseala si treceam binisor de doua ore. Uneori de-abia ma miscam si treceam chiar si de doua ore si jumatate... Dar dupa acea luna de mai... a inceput sa mi se para atat de mic Bucurestiul! Mi s-a parut si mai mic in toamna aceluiasi an cand m-am dus si m-am intors pe jos de la SIAB (Baneasa). Mai tarziu aveam sa ma intorc pe jos de la concerte tinute la Romexpo, aveam sa ma plimb pe jos in aceeasi zi de la mine pana la Piata Sudului, pana la Piata Unirii si apoi pana la intersectia Colentina cu Fundeni. Toate plimbarile astea au facut Bucurestiul micut-micut in mintea mea... pana la sfarsitul asta de saptamana...

Adica usor fraieribil. Incapabil sa se prinda din prima care-i sursa mirosurilor care ii atrag atentia.

Nici nu-i de mirare ca personajul meu preferat din desenele Disney e Goofy (si mor de ciuda ca exact cu el nu am prins niciodata vreo surpriza in ouale cu surprize). Exact asa sunt si eu...

Acum vreo doua saptamani. In metrou. Am simtit la un moment dat un miros. Delicios miros! Mmm... ce bine miroasea. A ceva bun, bun de tot. Mmm... am inceput sa ma intreb de unde ar fi putut sa vina oare. M-am uitat in dreapta, m-am uitat in stanga. In vagon nu mai erau decat foarte putini oameni si nici unul nu avea nimic care sa para ca ar fi putut sa produca mirosul ala divin. Am adulmecat in continuare. De unde venea? A ce exact miroasea? Si, din nou, de unde venea? Dupa o vreme m-am prins. Venea... de la mine!

Mirosul ala delicios era al deodorantului meu cu aroma de mar copt si nuca... pe a carui eticheta scrie "DO NOT DRINK!" - now ain't life grand?

Sau ce am invatat in seara/ noaptea asta ca nu e bine sa faci.

Sunt seri in care visez la diverse chestii. Si uit. De toate chestiile care merg prost. Ceea ce e o minune, pentru ca sunt atatea. In fine... Si ma apuca asa un chef de topait, de tumbe... Pe muzica, bineinteles. In seara asta a fost Nightwish. Ce anume fac pe fiecare piesa depinde de cum suna piesa respectiva. Pe piesele care au bucati linistite si bucati intense sar peste scaune pentru ca de obicei pun pauza dupa cinci sarituri, asa ca am nevoie de intervalul ala de "liniste" in care nu fac altceva in afara de cativa pasi saltati plus scuturat picioarele. Pe piesele mai "liniare" ma indoi, fac cativa pasi saltati, cateva tumbe... chestii care iau mai putin timp... si mai putin spatiu (nu parcurg alergand tot holul jumatate din camera ca apoi sa sar peste scaun si sa incerc sa ma opresc pana in perete... plus ca dupa aia trebuie sa ma grabesc sa ajung iar in capatul holului ca sa am timp sa bag toate sariturile pana cand piesa devine iar linistita).

In seara asta. Penultima piesa din playlist, She Is My Sin. Si eu eram deja uda leoarca de transpiratie la sfarsitul ei (au fost 14 piese in total - n-am mai facut chestia asta in ultima vreme si mi-a fost teama ca nu mai rezist pana la sfarsit daca fac un playlist de doua ore- doua ore si jumatate). Ultima piesa, Sleeping Sun...

Cateva sarituri intr-un picior in timp ce il scuturam pe celalalt. Si o tumba cu spatele. Chinuita. Bleh... Si apoi am mai vrut sa incerc una. Dar de data asta...

Cred ca prima amintire cu asa ceva e cea a unei pisici. Eram la tara, la parintii mamei. Pisica tocmai prinsese un soricel. Dar i-a dat repede drumul. Si de acolo de unde-si ridicase gherutele, pe spatele soricelului au aparut firicele rosii. Dar a incercat sa fuga. Si pisica l-a lasat. Pentru putin timp. Dupa care l-a oprit cu aceleasi gherute. Apoi i-a dat din nou drumul. Si scena s-a repetat. De vreo cateva ori.

Aveam sa vad iar scena multi ani mai tarziu. In desene animate (si nu, nu ma refer doar la foarte cunoscutele Tom & Jerry). Dar parca nu semana asa tare cu ce vazusem atunci cand eram mica. Desenele animate erau fara sange, soricelul era un drac, iar pisoiul si-o lua in cele din urma peste bot. Si intr-unul din desenele alea, pisoiului i se adresa o intrebare: "Didn't your mommy teach you not to play with food?"

La intrebarea aia ar fi trebuit sa raspund si eu cu nu. Pentru ca ma joc...

Constati ca nu mai poti intra in bloc pentru ca bineinteles ca nu te mai ajuta cu nimic cartela de acces. Exista si cheie, dar trebuie forta? dexteritate? Nu conteaza, oricum lipsesc ambele. Asa ca stai pe treptele din fata blocului si admiri furtuna care tocmai s-a dezlantuit. Pana la urma intri impreuna cu un vecin...

Injuri patul, usile, scaunele, biroul de care te izbesti, ghiozdanul, cablurile pe care calci, pansamentele uzate care ti se lipsesc de sosete (da, stiu, prost obicei am sa arunc pansamentele folosite pe jos) si pliantele de supermarketuri pe care aluneci in timp ce te invarti prin casa incercand sa-ti dai seama unde ti-ai lasat cheile (pe care totusi le-ai folosit doar cu cateva minute inainte ca sa intri in casa).

Te simti foarte bine dupa ce te-ai spalat pe dinti. Habar n-ai ce culoare avea apa pe care ai folosit-o. Daca a fost portocalie, maro, gri, daca ai avut un vierme de zece centimetri in ea... nu mai conteaza, oricum n-ai vazut nimic neplacut. Deci n-ai motiv sa te enervezi.

Acelasi lucru e valabil si pentru apa pe care ai folosit-o ca sa faci dus.

[Scurta explicatie pentru tacerea de pe blog din ultimele zile: mi-a papat pisicuta netu'! Mai exact, cablul de net. Oricat de tare ar semana asta cu "mi-a mancat cainele caietul de teme", e totusi adevarata - am poza care o dovedeste! Lasand gluma la o parte, in ultimele zile chiar n-am avut net decat dimineata si la pranz. Dupa-amiaza, seara, noaptea, dimineata devreme... lipsa! Am sunat sa vad care-i problema... nici un raspuns! Si in ultima zi a fost chiar enervant - completam un tabel, mai aveam cate doua coloane de pe ultimele cinci randuri cand s-a intamplat. Draci carliontati! Am scos datele, le-am trantit intr-un fisier .txt, las' ca le pun in tabel cand isi revine. Si-a revenit, dar acum asa mi-e o lene! Asa ca trantesc repede un post tampitel...]

Adica inca un fel de "vedem ce vrem"/ "lucrurile nu stau asa cum ne-am imagina ca ar sta"/ "trecem ceea ce vedem prin filtrul propriilor noastre idei, convingeri..." - bla-bla-uri din astea...

Vrabiile mananca si... prajituri cu ciocolata! Azi. Mos la mai putin de jumatate de metru spre stanga. Cu o prajitura cu ciocolata in mana. Din care tot rupea bucatele pe care le arunca pe jos. Exact, pentru vrabie. Care, da, le manca. Nu m-as fi asteptat la asta...

Luni. Vant, nori. Si eu am iesit sa-mi iau oua si peste (ton, in caz ca se intreaba cineva)...