[Pentru a doua oara consecutiv... am fost rapida! Ceea ce inseamna ca va trebui sa corectez pe parcurs tot ce nu e in regula pentru ca mi-a scapat pentru ca n-am mai avut chef sa iau la bibilit intreaga postare pentru ca m-am saturat de cat am stat sa o scriu...]

Tremur. Desi acum sunt acasa, in pat, la caldura. Imi rasuna Twilight of the Thunder God in cap. Si cred ca o sa fac o pauza ca sa vomit. Nu e o figura de stil. Chiar mi-e rau.

Spre rusinea mea, iar am plecat tarziu de acasa. Dupa ora 15:30. Accesul se facea de la 19, deci cred ca va puteti da seama ca am ajuns acolo cu nici trei ore mai devreme. De data asta n-am mai fugit pana la metrou asa cum o facusem in urma cu zece zile, dar am gonit de la iesirea de la metrou pana la Arene. Pentru ca vazusem un grup de oameni cu tricouri cu Amon Amarth in metrou. Bineinteles ca n-am fost prima. Dar am ajuns totusi suficient de devreme incat sa stau agatata de gard si cu ochii pe autocarul Amon Amarth (cel argintiu). Stiam care e al lor din filmuletele din timpul turneului pe care le-au urcat pe canalul de YouTube.

Dar dupa ce s-a deschis o jumatate de poarta, s-au format culoarele, s-a mai impins lumea... am ajuns tot mai in spate. A doua, a treia, a patra, a cincea...

A cautat si bineinteles ca a si gasit toate scuzele din lume ca sa amane momentul pana dupa ce se face intuneric. Nu voia sa fie vazuta. Nu voia sa fie vazuta pur si simplu si nu voia sa fie vazuta ducand gunoiul. Pentru ca tricoul arata cam satanist. Pentru ca si sacul de gunoi arata cam satanist (e negru). Pentru ca poate mai strange de prin casa si mai arunca cate ceva. Pentru ca, pentru ca...

A venit si momentul. A stins toate luminile din casa, a luat sacul cu gunoi din bucatarie, l-a parcat timp de cateva secunde in fata usii pana si-a luat in picioare ghetutele maro cu bot rotund din piele fina imblanite la interior cu blanita neagra. A inchis doar usa fara s-o mai incuie. N-o incuie niciodata cand merge doar pana la ghena. Ce dracu', is doar patru metri pana acolo... Insa mereu se teme ca poate o s-o inchida cumva aiurea si o sa se blocheze si n-o sa mai poata intra. Deh, amintiri din anul patru cand a ramas blocata in casa in ziua unui laborator de Embedded Software1 (si bineinteles ca profa n-a vrut sa creada asta), a trebuit sa cheme un coleg in ajutor si s-au chinuit impreuna, timp de cateva ore, unul de o parte si unul de cealalta, sa sparga usa.

N-a aprins lumina nici pe holul blocului, a urcat jumatate de etaj pana la ghena, a facut sacul negru sa dispara in gaura... la fel de neagra si s-a intors.

A deschis usa si...

[Am scris asta la sfarsitul lui martie, dar n-am mai apasat butonul de Publish. Asa ca fac asta acum (dupa ce am modificat-o putin). Publish.]

La o saptamana dupa ziua mea, a iesit la lumina. Noul album Amon Amarth. Se numeste Surtur Rising. Pentru cei interesati, o sa povestesc in detaliu ce impresie mi-a facut. Cu o (deloc scurta - se intinde pe urmatoarele 3 paragrafe!) istorie sentimentala pe post de introducere. Pentru restul... pe scurt: mi-a placut! Legendar! Din punctul meu de vedere, Amon Amarth raman in istorie pentru Versus the World (albumul pe care l-au scos in 2002 si pe care au aparut piese precum Death in Fire sau Where Silent Gods Stand Guard) si Surtur Rising. Adica exact albumul de fata. Nu e perfectiunea, dar mi se pare un album al dracului de bun.

Amon Amarth sunt una din marile mele obsesii. Totul a inceput cu un DVD dublu, Bang Your Head 2005. Primul DVD se termina cu Motörhead - Stay Clean (da, da, suna genial, desi per total n-a fost cel mai curat concert al lor... tiuit enervant pe Dr. Rock plus alte probleme). Dar n-am trecut la al doilea dupa ce s-a terminat primul. M-am intors la "trupa aia care era inainte de Doro" pentru ca sunau al dracului de bine (apropo, si Doro suna foarte bine pe DVD-ul ala cu Für Immer si Burn It Up). Asa i-am descoperit. Cu doua bucati live: Bloodshed si Death in Fire. M-au lasat... wow! Erau ceva foarte diferit de orice ascultasem pana atunci. Intr-un anumit fel... sunau mult mai brutal decat orice altceva obisnuiam sa ascult la vremea respectiva (pentru ca pe vremea aia, asa ceva insemna cu adevarat brutal pentru mine). Brutal, dar foarte placut. In cazul lor mi se pare foarte meritata partea de "melodic" din "melodic death metal." Asa ca dupa ce am aflat de existenta trupei am inceput sa sap prin discografia lor.

S-a intamplat ca in aceeasi perioada cu DVD-ul dublu Bang Your Head 2005 sa iasa si un nou album Amon Amarth - With Oden On Our Side. Asa ca asta a fost primul lor album in care m-am scufundat. Album pentru care au lansat si doua videoclipuri. Unul din ele, Runes to My Memory, chiar m-a prins. Albumul ala a fost primul album de death metal pe care l-am ascultat. Si a fost o introducere buna. Stiu ca multa lume reactioneaza cu "vai, ce urla aia acolo!"/ "e absolut sinistru daca tu te regasesti in asa ceva!" Am parinti, colegi de facultate, am vazut suficiente strambaturi, poate ca si eu as fi reactionat cu o strambatura in urma cu zece ani. Dar, exact cum am spus si in paragraful precedent, Amon Amarth sunt chiar melodici si ceea ce povesteste nenea Hegg e chiar inteligibil. Poate ca acum sunt subiectiva, dar hai sa luam piesa asta. Unde e urlatul si ce e in neregula cu mesajul? Pe mine m-a facut sa vreau sa descopar si restul discografiei. Si alte trupe de acelasi gen.

In 2008, au mai lansat un album. Pe care initial l-am ignorat. Pentru ca Fate of Norns din 2004 imi placuse mai mult decat With Oden On Our Side. Si Versus the World imi placuse mai mult decat Fate of Norns. Si ma gandeam ca poate noul album o sa fie mai slab. Pana cand am dat pe YouTube de cele doua piese cu videoclip (Guardians of Asgaard si cea care da si titlul albumului, Twilight of the Thunder God), care sunt excelente. Si m-am pus pe ascultat si restul albumului. Si da, per total iar mi s-a parut sub precedentul, dar macar in felul asta la sfarsitul albumului am descoperit inca o piesa care imi place: Embrace of the Endless Ocean, foarte linistita (bineinteles, dupa standardele trupei), cu niste versuri care mie mi-au placut enorm... mai ales la sfarsit.

Postarea de duminica trecuta ar fi trebuit sa se numeasca de fapt "dileme". Dar le-am sters pe celelalte patru. Poate o sa scriu despre ele, poate nu...

Sunt agitata. Foarte. Din nou, nu fac decat sa astept sa treaca anumite momente decisive. Si dupa aia o sa pot sa-mi vad de viata mea. Mda. Ca intotdeauna. Doar ca mereu se ivesc alte momente de gen mai incolo si sunt ca si paralizata pana trec. Si apoi apar altele si mai incolo si nu mai ies niciodata din starea asta...

Probabil ar iesi o chestie prea deprima(n)ta daca pur si simplu as scrie ce ma roade in momentul asta asa ca...

...o sa bag o listuta. Diminutivul are un rost - e scurta. Sa zicem trei piese pe care nu ma pot abtine sa nu dau din cap. Primele trei care imi vin in minte.

Sambata asta am luat-o pe alt drum. Altul decat cel pe care o iau de obicei ca sa ajung la piata 1 Decembrie. La covrigarie. Pentru un covrig. Si la farmacie. Nu. De data asta pentru altceva. Pentru ceea ce se vede in poza din dreapta. E un drum pe care n-am mai luat-o de ceva vreme si pe care o luam des in august-septembrie 2008. Ca sa evit locul in care s-a intamplat minunea. Mi-e dor de unele aspecte ale vietii mele de atunci. Cu siguranta nu de zilele in spital, de bandajele alea nenorocite pe sub care transpiram in ultimul hal sau de lipsa de mobilitate (desi ultima chestie m-a obligat sa gasesc solutii chiar haioase in unele situatii). Dar viata mea in perioada aia a insemnat mai mult de atat...