Pentru ca sunt din nou in starea aia care acum o saptamana ma facea sa scriu o postare numita "cand nu-ti mai place ceea ce-ti place si nu mai vrei sa faci ceea ce vrei sa faci". Care n-a aparut. M-am razgandit si n-am mai publicat-o.

Pentru ca ma sperie ingrozitor cum gandesc.

I-am descoperit... nu mai stiu exact cand, in orice caz, au trecut mai mult de patru ani. Mi-au placut si de atunci au intrat din cand in cand in playlist. Insa nu m-am uitat niciodata la un concert de-al lor de la cap la coada. Pana saptamana trecuta.

Si trebuie sa recunosc ca mi-a cam picat mandibula pe tastatura. Concerte de trei- patru ore (asta in timp ce altii, nu mai in varsta si mult mai statici pe scena se plang ca o ora si jumatate egal foarte obositor), pline de momente intense. Yoshiki mi se pare fenomenal, atat la pian, cat si la tobe. De multe ori ii da inainte pana cand ceva cedeaza. Foarte la propriu. Fie face praf tobele, fie pica el lat. Si inca sare de pe scena in public.

Mai jos, o mostra. Nu, nu e concert intreg - e o singura piesa. De jumatate de ora¹.

De data asta... o sa fie o chestie scurta!

Si dedicata strict noii mele obsesii muzicale, aia cu care am facut cunostinta azi, in urma unui click dat aiurea pe YouTube in lista de Suggestions din dreapta. Chestie care m-a facut sa ma pun pe dat si alte click-uri anapoda. Insa n-am mai avut norocu' sa dau peste altceva care sa-mi placa suficient incat sa am motiv sa adaug la postarea asta. Asa ca de data asta este vorba de un singur videoclip.

Trupa se numeste Sonic Altar. Sunt din Noua Zeelanda. Stiu, departe... da' tot nu m-am putut abtine sa nu le las un comentariu in care intrebam daca nu vin si prin Europa. Exista de vreo cinci ani si putin. Si au scos un prim album, numit No Sacrifice, nume care ma face sa ridic putin sprancenele, ca parca mai era o trupa cu un album al carui nume incepe la fel. In fine. Imi place videoclipu' si pana acum cred ca am ascultat-o de cel putin 30 de ori, deci cred ca e clar ca imi place in draci cum suna. Chiar daca nu-mi pare a fi ceva nou. Seamana cu atatea alte chestii care-mi plac. Chestii clasice, cu greutate.

shopping

Magazinu' #1. In geam are afis mare cu programu'.
Luni-Vineri: 7-21
Buuun. Ajunge brontozaurelu' acolo la ora 19:51. Doar ca este deja inchis! Asa ca brontozaurelu' trebuie sa se care iar pana acolo a doua zi dimineata.

Magazinu' #2. Si brontozaurelu' cere...
"O cutie cu bomboane cu lichior de portocale... cu Cointreau..." in timp ce se intreaba "hmmm, oare face legatura intre cum se scrie si cum se pronunta?"
"Cu Cointreau nu mai am..."
"Si atunci de ce mama dracului mai sunt expuse?" dar n-o spune cu voce tare...

Magazinu' #3. Brontozaurelu' ajunge cu cosu' la casa, il pune sus, tipu' se apuca sa scaneze si incearca sa fie amuzant comentand chestiile cumparate. Brontozaurelu' maraie in gand - i-ar crapa capu' daca ar putea.
"I'm not friendly, I'm not sociable, I'm not talkative, so don't even dare to try to be funny!" latra brontozaurelu' in gand si blocheaza orice sunet din exterior in timp ce scoate cardu' si i-l da tipului, tasteaza un PIN si se apuca sa-si umple ghiozdanu' (deh, cumparaturi pe o saptamana...).
"Fonduri insuficiente."
"..." - does not compute! Brontozaurelu' stie al dracului de bine ca ar trebui sa aiba fonduri mai mult decat suficiente. Injura timpu' pe care il pierde in felu' asta, scoate cumparaturile din ghiozdan si se intoarce pe calcaie sa plece. Doar ca...

"I thought you might, so I did..."

A fost prima piesa Def Leppard ascultata de mine stiind cine dracu' o canta. Exact versiunea asta de pe CD-ul bonus care venea cu Vault: Def Leppard Greatest Hits. Nu cred ca o sa uit vreodata ca asa incepea - "I thought you might, so I did...". Si cand am ascultat-o atunci... mi-a picat fisa. Ca eu mai auzisem piesa asta. Si, putin mai tarziu, dupa ce am ascultat si restul compilatiei, mi-a picat fisa ca mai auzisem si alte trei piese: When Love and Hate Collide (groaznic videoclip, ce dracu' poarta - in afara de Vivian, parca sunt toti in... pijamale?), Rock of Ages si Foolin'. Si ca... prinsesera, chiar fara sa am habar ce-i cu ele si ale cui sunt.

In cazul meu, e ceva mai mult de "I thought you might" - chiar a existat si cererea asta intr-un comentariu, asa ca noua tema va include si widgeturile de postari si comentarii recente. Versiunile mele. Adica facute de mine de la zero, adica nu exista nici o linie de cod acolo care sa nu fie a mea (si nici macar o bucata de linie).

Poate ca voi avea din nou parte de critici ca pun chestiile astea la vedere, invitand pe oricine sa se serveasca, daaar... cineva care nu prea are idee ce-i cu chestiile astea oricum n-o sa stie cum sa se foloseasca de ele. Iar restul... oricum pot sa se uite in codul paginii dupa ce includ widgetul in tema.

Pornesc de la ceva de genul asta:

A fost odata ca niciodata un brontozaurel platitor de net la o preaminunata firma. Preaminunata pentru ca netu' zbura de obicei. Se mai intampla sa pice cam o data pe luna (copii, sper ca acum ati inteles cand se scrie "odata" si cand se scrie "o data"), daaar... in mare parte din timp zbura!

Totul era perfect, norisorii erau roz si pufosi...

Pana intr-o zi, cand pe deasupra orasului in care locuia brontozaurelu' se intampla sa treaca in zbor un balaur de la vest. Balauru' si-ar fi vazut de ale lui si ar fi trecut rapid peste oras daca nu i-ar fi atras atentia agitatia din centru...

... unde erau multi oameni furiosi care... distrugeau chestii. Tomberoane, garduri si banci lipsite de aparare. Bineinteles, balauru' n-avea de unde sa stie ce se intampla pe acolo. N-avea globu' de cristal la el... ca i-ar fi crapat capu' nevasta-sa daca ar fi lasat-o fara o modalitate de a-i monitoriza toate miscarile si intentiile vecinei.

Asa ca balaurul, fiind el un balaur prudent din fire, a presupus1 ca toata agitatia e din cauza lui. Ca pe el vor sa-l prinda. Si sa-l faca bucati ca pe bietele tomberoane. Asa ca si-a continuat zborul cu ochii pe oamenii infierbantati.

Pana cand...

Deloc planificat, n-am mai scris nimic pe blog. Avand in vedere cate s-au intamplat in ultima saptamana si putin, probabil as putea sa vin cu o lista lunga de motive, insa rezultatul este acelasi: n-am mai scris, desi erau cateva chestii despre care voiam sa scriu.

2011 a fost cel mai prost an de cand am intrerupt FILS ca sa merg la Mate-Info... adica de dinainte sa existe contu' de Blogger.

Eu nu-mi fac niciodata planuri. De fapt imi fac mereu, dar nu spun nimanui despre ele. Pentru ca mi-e frica. Pentru ca exista mereu posibilitatea ca ceva sa meaga prost. Si toate planurile mele sa nu mai fie decat o gluma proasta. Si eu la fel.

Doar ca acum sunt o gluma proasta cu sau fara planuri, asa ca...

Cuprins:
• Scurta istorie personala
• Inainte de concert
• Hard Rock Cafe + meet & greet
• Trupele din deschidere
• HammerFall
• Dupa concert
• Ganduri la o zi dupa

Scurta istorie personala

De HammerFall am auzit pentru prima data dupa ce au scos albumul ala de coveruri din 2008 - Masterpieces. Deloc surprinzator, stiu. Mi s-a mai intamplat sa aflu de existenta unor trupe pur si simplu pentru ca au troznit un cover dupa o piesa a unei trupe dupa care sunt nebuna. In cazul HammerFall am zis, mbine, mdeah si am tot amanat sa ascult albumul.

Acum vreo doi ani, YouTube mi-a sugerat sa ascult Any Means Necessary. Piesa care mi-a placut instant, dar de care am uitat dupa o vreme. Nu pentru mult timp. La doar vreo doua luni mai tarziu ma impiedicam din nou de ea pe YouTube. In noaptea aceea am dat click pe ceva de la Related Videos. Pe o piesa care se numea Glory to the Brave. Si apoi am uitat. Sa merg mai departe. Mi-a placut enorm. Am dat Replay in prostie pana dimineata. A fost piesa care m-a facut sa-mi doresc sa le cunosc mai bine muzica.

Primul lor DVD pe care l-am vazut a fost cel live - One Crimson Night. Si daca pana atunci fusesera doar o trupa cu multicele piese care imi placeau mult... dupa ce am vazut acel prim live al lor am devenit nebuna dupa ei. M-a impresionat vocea lui Joacim, expresivitatea lui, felul in care stie sa comunice cu publicul...

Inainte de concert

Anul asta am aflat ca vor veni si in Romania, la Mures. Chiar imi doream sa-i vad live, dar eu nu prea ma deplasez usor din Bucuresti, plus ca era chiar inainte de nunta. Pe de o parte ar fi durut sa nu-i vad, pe de alta parte imi era teama sa ma complic. Asa ca am fost incantata sa aflu ca vor veni si in Bucuresti. Aici nici nu se punea problema sa ii ratez. Am cumparat biletul la scurt timp dupa ce s-au pus in vanzare.

Obiceiurile vechi (si proaste) mor greu. Stii care sunt consecintele, ai mai trecut prin asta de sute de ori, stii inclusiv ca de data asta nu ai timp sa repari ceea ce strici... dar tot nu te poti abtine. Si nu faci ceea ce ar fi in interesul tau sa faci. Nici macar tu nu stii de ce...

E bine sa ai o plasa de siguranta. S-ar putea sa-ti salveze viata. Din pacate, daca nu e prea solida... s-ar putea sa nu faca mai mult de atat.

Detest sa astept. Dupa altcineva, sa se intample ceva...

In dimineata asta am gasit ceva care m-a prins. Dreams se numeste trupa. Exista de pe vremea in care eu eram inca la etapa "suzeta", s-au "terminat" acum 15 ani si s-au reunit acum 3 ani. Ma rog, daca se poate numi asa faptul ca isi fac loc in program pentru nici zece concerte pe an...

Drive you crazy...

[Pentru a doua oara consecutiv... am fost rapida! Ceea ce inseamna ca va trebui sa corectez pe parcurs tot ce nu e in regula pentru ca mi-a scapat pentru ca n-am mai avut chef sa iau la bibilit intreaga postare pentru ca m-am saturat de cat am stat sa o scriu...]

Tremur. Desi acum sunt acasa, in pat, la caldura. Imi rasuna Twilight of the Thunder God in cap. Si cred ca o sa fac o pauza ca sa vomit. Nu e o figura de stil. Chiar mi-e rau.

Spre rusinea mea, iar am plecat tarziu de acasa. Dupa ora 15:30. Accesul se facea de la 19, deci cred ca va puteti da seama ca am ajuns acolo cu nici trei ore mai devreme. De data asta n-am mai fugit pana la metrou asa cum o facusem in urma cu zece zile, dar am gonit de la iesirea de la metrou pana la Arene. Pentru ca vazusem un grup de oameni cu tricouri cu Amon Amarth in metrou. Bineinteles ca n-am fost prima. Dar am ajuns totusi suficient de devreme incat sa stau agatata de gard si cu ochii pe autocarul Amon Amarth (cel argintiu). Stiam care e al lor din filmuletele din timpul turneului pe care le-au urcat pe canalul de YouTube.

Dar dupa ce s-a deschis o jumatate de poarta, s-au format culoarele, s-a mai impins lumea... am ajuns tot mai in spate. A doua, a treia, a patra, a cincea...

... ati reusit sa ma faceti sa-mi para rau ca n-am fost.

E batran. E mic. Dar din cate am auzit, a fost cel putin genial in seara asta. Nu, nu sunt surprinsa. Si stiu ca anul trecut inainte de Sonisphere spuneam ca as prefera sa-l vad pe el fara Accept decat sa vad Accept fara el. Ca sa fiu cinstita, Accept cu Mark Tornillo au rupt in prima seara de Sonisphere, Blood of the Nations e un album bun, iar piesa asta ma bantuie uneori in momentele mele mai putin proaste (in special din cauza acelui "living just for the fight!").

Dar lucrurile se schimba. Si da, acum mi-e ciuda. Pentru ca motivul pentru care nu m-am dus a fost legat mai mult de demoni proprii decat de orice altceva.

A cautat si bineinteles ca a si gasit toate scuzele din lume ca sa amane momentul pana dupa ce se face intuneric. Nu voia sa fie vazuta. Nu voia sa fie vazuta pur si simplu si nu voia sa fie vazuta ducand gunoiul. Pentru ca tricoul arata cam satanist. Pentru ca si sacul de gunoi arata cam satanist (e negru). Pentru ca poate mai strange de prin casa si mai arunca cate ceva. Pentru ca, pentru ca...

A venit si momentul. A stins toate luminile din casa, a luat sacul cu gunoi din bucatarie, l-a parcat timp de cateva secunde in fata usii pana si-a luat in picioare ghetutele maro cu bot rotund din piele fina imblanite la interior cu blanita neagra. A inchis doar usa fara s-o mai incuie. N-o incuie niciodata cand merge doar pana la ghena. Ce dracu', is doar patru metri pana acolo... Insa mereu se teme ca poate o s-o inchida cumva aiurea si o sa se blocheze si n-o sa mai poata intra. Deh, amintiri din anul patru cand a ramas blocata in casa in ziua unui laborator de Embedded Software1 (si bineinteles ca profa n-a vrut sa creada asta), a trebuit sa cheme un coleg in ajutor si s-au chinuit impreuna, timp de cateva ore, unul de o parte si unul de cealalta, sa sparga usa.

N-a aprins lumina nici pe holul blocului, a urcat jumatate de etaj pana la ghena, a facut sacul negru sa dispara in gaura... la fel de neagra si s-a intors.

A deschis usa si...

[A se remarca faptul ca de data asta n-am mai fost lenesa si am scris imediat dupa concert...]

Amorphis. I-am descoperit in urma cu vreo doi ani. Cu piesa asta. Bineinteles, multumirile merg din nou catre YouTube Related Videos. Am tot frecat-o, am inceput sa sap dupa alte piese. Si dupa o vreme am ajuns si la piesa asta. Si m-a pocnit ca am mai auzit-o candva. Nu stiu exact cand, stiu doar ca era inainte de facultate, nu stiu cum dracu' pentru ca nu ascultam mare lucru pe atunci... Dar tin minte clar acel "there are no flowers on your grave".

Acum aproximativ o jumatate de an au scos un nou album, The Beginning of Times. Primul dupa ce i-am descoperit eu. Merita ascultat...

M-am bucurat cand am auzit ca vin si la noi. Am vrut sa merg, dar asta a fost in mai multe momente sub semnul intrebarii. Am umblat ca nebuna pana am reusit sa-mi iau bilet la concert. Vodafone, Orange, Humanitas, Germanos... ba n-au hartie pe care sa printeze, ba sunt biletele blocate si nu se pot cumpara... Complet ilogic, dar incepusem sa ma gandesc ca poate n-ar trebui sa merg, poate exista un motiv pentru care tot incerc sa-mi cumpar bilet si nu pot. Dar pana la urma mi-am luat bilet de la diverta. Si apoi saptamana trecuta...

Daca cineva vrea sa ma ia la palme dupa postarea asta, sa faca bine sa-si ia numar de ordine.

In ultima vreme mi s-au tot intamplat chestii. Chestii bune. Pe stilul "pica para malaiata...". Efortul meu a fost zero sau minim. Nici macar nu m-a durut sa trag de mine sa fac ceva cat de cat decent, dar in jumatate din cazuri am avut un noroc nu chior, ci orb de-a binelea si in celelalte cazuri se pare ca standardele altora sunt plasate mult mai jos decat ale mele.

Ah, pana si recenzarea in cazul meu a mers rapid si fara incidente. Singurele chestii la care m-am scarpinat in cap au fost geamurile (care-s unele termopan, altele lemn, deci ce trecem pana la urma?) si situatia mea curenta care nu-i nici de inainte de primul loc de munca, nici de somera ci de "in test". Iar tanti a fost foarte amabila, foarte fericita sa ma vada, ca cica in afara de mine mai avea de recenzat doua apartamente si gata! Mai auzisem de trei ori soneria in ultima saptamana, da' pana sa ajung la usa nu mai era nimeni. Probabil ca tanti s-o fi miscat din fata usii cu aceeasi rapiditate cu care a completat formularele. Nu ma plang, ar fi chiar aiurea sa ma plang ca a fost eficienta.

legate de blog & scris pe blog

Pauza. Cel putin pana luni ora 0:00. Adica nu doar ca nu mai scriu, da' e posibil nici sa nu mai intru pe aici. Pentru ca saptamana asta a devenit dintr-o data criminal de aglomerata. Si ma simt groaznic de vinovata ca ma plang... ca lucrurile bune se intampla la momentul nepotrivit... fix cand n-am timp si nici prea mult chef de ele.

Sa pun disqus pentru comentarii? Ca sa se poata comenta aproximativ la fel ca pe wordpress? Ma enerveaza de mor unele chestii la sistemul blogger (multe click-uri ca sa se poata comenta cu nume plus URL, gravatar lipsa, sa editez comentarii e cam la fel de simplu cum e sa ma scarpin la ceafa cu degetele de la picioare, nu se pot adauga comentarii noi cu JavaScript dezactivat), dar daca pun disqus nici macar nu vor mai fi vizibile comentariile existente cu JavaScript dezactivat. Da sau nu? Speak now or forever hold your peace... Aaa... parca asta era din alt film. Sa mai incercam o data... voteaza acum si castiga un prajitor de paine! Aaa... cred ca asta e si mai nepotrivita in conditiile in care eu am vazut prajitor de paine doar in desene animate. Si nu stiu cum arata nici placa de indreptat parul sau alte minuni de gen ale tehnologiei. Si s-ar putea sa fac confuzii... Hmmm... cred ca facem asa: cei care voteaza pentru disqus castiga un gravatar si mai putina bataie de cap daca iese castigatoare optiunea lor. Iar in cazul in care iese castigatoare varianta cu ramas la sistemul blogger... ma dau eu de trei ori peste cap si fac un scriptulet pentru gravatar siii... aaa... nu stiu, cum suna un premiu in pansamente pentru degetele chinuite?

Tangled. Adica hai sa dam tigaii ce-i al tigaii. Ah, tigaia! Minunat obiect! Majoritatea oamenilor o folosesc doar pentru gatit diverse mancaruri, uita sa o curete sau nu o curata cum trebuie, zgariind-o sau lasand-o cu pete. Macar acum exista un film animat care ii acorda atentie si ne prezinta o alta fata a tigaii - ea poate fi si o arma eficienta! Am spus de atatea ori ca, daca imi intra un hot in casa si il "mangai" putin in crestet cu frumoasa mea tigaie, urmatoarea casa in care o sa intre (in timp ce-i recita un burtos barbos "in loc cu verdeata...") nu va mai avea ferestre. Cam asta-i principalul motiv pentru care mi-a placut filmul (si mie in general nu-mi plac desenele 3D)...

Ah, da, uitasem... Trailer!

Jungle Cubs. Adica o serie animata care ne prezinta aventurile personajelor din Cartea Junglei (Baloo, Bagheera, Louie, Shere "Khannie" Khan, Kaa si Hathi) pe vremea cand de-abia scapasera de biberon. Facute acum 15 ani, insa eu am aflat de existenta lor de-abia acum cateva saptamani. Sunt dulci. Foarte dulci. In continuare, personajul meu preferat ramane Bagheera. A fost personajul meu preferat cand am citit cartea, cand am vazut filmele animate (1, 2), cand am vazut seria animata (si da, folosesc singularul pentru ca nu m-am uitat la seria din 2010 si nici nu ma tenteaza sa ma uit... nu la cum sunt desenate personajele). Baloo are si el momente in care e foarte simpatic. De exemplu, atunci cand un babuin ii spune ca-i vrea blana ca sa-i tina cald, Baloo ii raspunde cu "Over my dead body! Wait... what am I sayin'? HEEEEELP!". Si Kaa la fel - "I'd give them a hand if I had one".

Before I forget (nu m-am putut abtine)... intro.

Daca tipati cand vedeti un soricel traversand camera, nu cititi mai departe. Pentru ca urmeaza...

[Am scris asta la sfarsitul lui martie, dar n-am mai apasat butonul de Publish. Asa ca fac asta acum (dupa ce am modificat-o putin). Publish.]

La o saptamana dupa ziua mea, a iesit la lumina. Noul album Amon Amarth. Se numeste Surtur Rising. Pentru cei interesati, o sa povestesc in detaliu ce impresie mi-a facut. Cu o (deloc scurta - se intinde pe urmatoarele 3 paragrafe!) istorie sentimentala pe post de introducere. Pentru restul... pe scurt: mi-a placut! Legendar! Din punctul meu de vedere, Amon Amarth raman in istorie pentru Versus the World (albumul pe care l-au scos in 2002 si pe care au aparut piese precum Death in Fire sau Where Silent Gods Stand Guard) si Surtur Rising. Adica exact albumul de fata. Nu e perfectiunea, dar mi se pare un album al dracului de bun.

Amon Amarth sunt una din marile mele obsesii. Totul a inceput cu un DVD dublu, Bang Your Head 2005. Primul DVD se termina cu Motörhead - Stay Clean (da, da, suna genial, desi per total n-a fost cel mai curat concert al lor... tiuit enervant pe Dr. Rock plus alte probleme). Dar n-am trecut la al doilea dupa ce s-a terminat primul. M-am intors la "trupa aia care era inainte de Doro" pentru ca sunau al dracului de bine (apropo, si Doro suna foarte bine pe DVD-ul ala cu Für Immer si Burn It Up). Asa i-am descoperit. Cu doua bucati live: Bloodshed si Death in Fire. M-au lasat... wow! Erau ceva foarte diferit de orice ascultasem pana atunci. Intr-un anumit fel... sunau mult mai brutal decat orice altceva obisnuiam sa ascult la vremea respectiva (pentru ca pe vremea aia, asa ceva insemna cu adevarat brutal pentru mine). Brutal, dar foarte placut. In cazul lor mi se pare foarte meritata partea de "melodic" din "melodic death metal." Asa ca dupa ce am aflat de existenta trupei am inceput sa sap prin discografia lor.

S-a intamplat ca in aceeasi perioada cu DVD-ul dublu Bang Your Head 2005 sa iasa si un nou album Amon Amarth - With Oden On Our Side. Asa ca asta a fost primul lor album in care m-am scufundat. Album pentru care au lansat si doua videoclipuri. Unul din ele, Runes to My Memory, chiar m-a prins. Albumul ala a fost primul album de death metal pe care l-am ascultat. Si a fost o introducere buna. Stiu ca multa lume reactioneaza cu "vai, ce urla aia acolo!"/ "e absolut sinistru daca tu te regasesti in asa ceva!" Am parinti, colegi de facultate, am vazut suficiente strambaturi, poate ca si eu as fi reactionat cu o strambatura in urma cu zece ani. Dar, exact cum am spus si in paragraful precedent, Amon Amarth sunt chiar melodici si ceea ce povesteste nenea Hegg e chiar inteligibil. Poate ca acum sunt subiectiva, dar hai sa luam piesa asta. Unde e urlatul si ce e in neregula cu mesajul? Pe mine m-a facut sa vreau sa descopar si restul discografiei. Si alte trupe de acelasi gen.

In 2008, au mai lansat un album. Pe care initial l-am ignorat. Pentru ca Fate of Norns din 2004 imi placuse mai mult decat With Oden On Our Side. Si Versus the World imi placuse mai mult decat Fate of Norns. Si ma gandeam ca poate noul album o sa fie mai slab. Pana cand am dat pe YouTube de cele doua piese cu videoclip (Guardians of Asgaard si cea care da si titlul albumului, Twilight of the Thunder God), care sunt excelente. Si m-am pus pe ascultat si restul albumului. Si da, per total iar mi s-a parut sub precedentul, dar macar in felul asta la sfarsitul albumului am descoperit inca o piesa care imi place: Embrace of the Endless Ocean, foarte linistita (bineinteles, dupa standardele trupei), cu niste versuri care mie mi-au placut enorm... mai ales la sfarsit.

Postarea de duminica trecuta ar fi trebuit sa se numeasca de fapt "dileme". Dar le-am sters pe celelalte patru. Poate o sa scriu despre ele, poate nu...

Sunt agitata. Foarte. Din nou, nu fac decat sa astept sa treaca anumite momente decisive. Si dupa aia o sa pot sa-mi vad de viata mea. Mda. Ca intotdeauna. Doar ca mereu se ivesc alte momente de gen mai incolo si sunt ca si paralizata pana trec. Si apoi apar altele si mai incolo si nu mai ies niciodata din starea asta...

Probabil ar iesi o chestie prea deprima(n)ta daca pur si simplu as scrie ce ma roade in momentul asta asa ca...

...o sa bag o listuta. Diminutivul are un rost - e scurta. Sa zicem trei piese pe care nu ma pot abtine sa nu dau din cap. Primele trei care imi vin in minte.

De data asta e vorba de David Coverdale. Am auzit pentru prima data de el si de Whitesnake prin 2005. Dupa ce mi-am facut si eu un sistem cu un hard mai incapator de 2GB, dar inainte sa ajung sa am si net acasa. In perioada aia imi parazitam colegii de facultate mai norocosi decat mine din punctul asta de vedere. Si ma intorceam acasa cu discurile reinscriptibile pline cu muzici, desene animate, documentare, videoclipuri, uneori intregi curse de F1 sau concerte. Plus o groaza de pagini salvate cu informatii despre muzicile noi descoperite. Printre cele mai interesante chestii cu care m-am intors vreodata acasa a fost si documentarele Hard n Heavy. Cel putin pentru mine a fost foarte interesant pentru ca la vremea respectiva puteam sa numar pe degete numele prezente in documentar care imi erau deja cunoscute. Nu mai auzisem de Whitesnake sau de David Coverdale... pana la segmentul asta. Bineinteles ca atunci cand am inceput sa "sap" am descoperit ca mai auzisem totusi doua piese Whitesnake. Deloc surprinzator... era vorba de Is This Love si Here I Go Again. Bineinteles ca am continuat sa "sap" si am descoperit ca urechiusele mele mai facusera cunostinta in trecut si cu o alta piesa (doar ca la vremea respectiva nu stiusem ce-i cu ea) - asta.

2008. Mi-am dorit suficient de tare sa-i vad. Asa ca in ziua de 8 iulie am fost acolo, la Romexpo. Nu am poze. Nu mai bune decat cea de sus. Am o groaza de poze cu Def Leppard, dar la cateva minute dupa ce au intrat Coverdale & co pe scena... mi se terminat bateria telefonului. Am apucat sa fac fix doua poze. Cea neclara de mai sus (dar na, oribila cum e... e a mea, facuta de mine!) si una in care am prins niste brate din stanga si un cap al unui presar. Si atat. Am plecat de acolo gandindu-ma ca vreau sa-i vad iar daca mai vin. Anul asta au venit iar. Si am avut bilet si m-am dus... dar m-am carat dupa Trooper.

Macar i-am vazut in 2008, macar stiu ca m-am simtit atunci bine...

... decat sa astept!

Sa stiu ca eu mi-am facut partea mea si nu mai pot face nimic. Ca indiferent de cate presiuni as face (amuzant... sunt prea timida si prea orgolioasa ca sa fac presiuni in mod direct, asa ca ajung la diverse strategii complicate, la plantat zvonuri despre situatii care ar putea urgenta o decizie), n-o sa se schimbe nimic cel putin pentru o vreme, n-o sa se ia o decizie prea curand. Si ma arde sa fac pasul urmator, dar pana nu se ia o decizie, nu stiu unde as putea sa calc. Si daca nu rezist si nerabdarea ma impinge totusi sa fac pasul... pot foarte bine sa calc in gol. De obicei nu imi pasa, de obicei fac pasul. Daca se termina cu o cazatura si julituri nu conteaza, imi revin si nimeni nu afla. Insa de data asta... daca se termina cu o cazatura, o sa fie in fata altora. Si o sa fiu criticata pentru imprudenta. Si as putea sa-mi pierd libertatea de a mai face pasi in orb pe viitor...