Deloc planificat, n-am mai scris nimic pe blog. Avand in vedere cate s-au intamplat in ultima saptamana si putin, probabil as putea sa vin cu o lista lunga de motive, insa rezultatul este acelasi: n-am mai scris, desi erau cateva chestii despre care voiam sa scriu.

2011 a fost cel mai prost an de cand am intrerupt FILS ca sa merg la Mate-Info... adica de dinainte sa existe contu' de Blogger.

Eu nu-mi fac niciodata planuri. De fapt imi fac mereu, dar nu spun nimanui despre ele. Pentru ca mi-e frica. Pentru ca exista mereu posibilitatea ca ceva sa meaga prost. Si toate planurile mele sa nu mai fie decat o gluma proasta. Si eu la fel.

Doar ca acum sunt o gluma proasta cu sau fara planuri, asa ca...

... decat sa astept!

Sa stiu ca eu mi-am facut partea mea si nu mai pot face nimic. Ca indiferent de cate presiuni as face (amuzant... sunt prea timida si prea orgolioasa ca sa fac presiuni in mod direct, asa ca ajung la diverse strategii complicate, la plantat zvonuri despre situatii care ar putea urgenta o decizie), n-o sa se schimbe nimic cel putin pentru o vreme, n-o sa se ia o decizie prea curand. Si ma arde sa fac pasul urmator, dar pana nu se ia o decizie, nu stiu unde as putea sa calc. Si daca nu rezist si nerabdarea ma impinge totusi sa fac pasul... pot foarte bine sa calc in gol. De obicei nu imi pasa, de obicei fac pasul. Daca se termina cu o cazatura si julituri nu conteaza, imi revin si nimeni nu afla. Insa de data asta... daca se termina cu o cazatura, o sa fie in fata altora. Si o sa fiu criticata pentru imprudenta. Si as putea sa-mi pierd libertatea de a mai face pasi in orb pe viitor...

I-am descoperit acum mai bine de trei ani. Prin iulie 2008. M-am impiedicat pe YouTube de un clip de genul "my top 10 melodic death metal bands" si erau si ei pe lista. Nici nu mai tin minte cu ce piesa, tin minte doar ca dupa aia i-am cautat pe YouTube si prima piesa pe care am ajuns sa o ascult obsesiv a fost cea care da titlul primului lor album - In the Halls of Awaiting (I've faced the demons of might, passed away into shades). Absolut superba, versurile mi se par geniale, in continuare imi place in draci, desi uneori parca e prea linistita pentru cat de nelinistita pot fi eu.

Am inceput "sa sap", voiam sa trec prin tot ce scosesera, sa aflu mai multe despre ei. Finlandezi, relativ "proaspeti", cu primul album (In the Halls of Awaiting) iesit doar cu sase ani inainte sa aflu eu de existenta lor, in 2002, al doilea (Since the Day It All Came Down) in 2004 si al treilea (Above the Weeping World) in 2006. Au devenit foarte rapid una din cele mai mari obsesii muzicale ale mele. Pentru ca au versuri absolut superbe. Sunt ei finlandezi, dar sunt mai mult decat capabili sa scrie versuri fenomenale in engleza. Pentru ca suna exact asa cum imi place mie. Au momente brutale, si in acelasi timp sunt mereu foarte melodici - eu personal i-as considera ca fiind mai usor de acceptat chiar si de oamenii care in general nu inghit "the growling singing style" (cred ca exact asta a fost motivul pentru care mi-au placut in draci Amon Amarth de la prima ascultare in conditiile in care eu nu mai ascultasem death metal pana atunci... daaa, de-abia astept sa-i vad in noiembrie! si, da, o sa apara o postare despre album... am scris-o din martie, dar n-am mai apasat niciodata butonul ala de Publish). Sunt constienta de faptul ca pragul meu de toleranta nu mai e de multisor la acelasi nivel cu al majoritatii oamenilor, mie imi place stilul asta daca se potriveste cu mesajul (mi s-ar parea groaznic daca Johan Hegg ar suna altfel atunci cand canta "I raise my axe above my head, my eyes stare in furious rage, yet more blood will be shed") pentru ca din punctul meu de vedere e cel mai bun mod de a ilustra anumite stari (si frustrari), dar mi-e greu sa pricep cum ar putea sa deranjeze o piesa de genul asta. Si apoi o chestie care imi place la nebunie sunt trecerile bruste de la calm la brutal si invers. In the Halls of Awaiting incepe asa linistit si dupa nici jumatate de minut loveste brusc. Si dupa alte trei sferturi de minut se linsteste iar. Imi place asta la nebunie. Probabil pentru ca exact asa sunt si eu...

Apoi s-a intamplat minunea cu aripa. Si tin minte ca am sters toata muzica pe care o aveam pe telefon. Am mai pus iar doar Amon Amarth (obsesie mai veche de-a mea) si Insomnium. Si cele mai mari obsesii au devenit The Bitter End (now it's the time of grieving, reign of sorrow in my heart, all i have ever wanted is today forever gone), Bereavement (they who never got sorrow, grinding grief in their hearts... never lost a thing, never had a thing) si Closing Words (you must stop your bleeding before you run yourself dry). Si Last Statement (no one wins tonight, no one gets a closure, no one walks away victorious). Si destule altele care mi-au placut la nebunie, dar care n-au ajuns sa ma obsedeze chiar asa. Ill-Starred Son (mirthless is this wandering through hollow days, like a pale ghost I waste away in this foul world), The Elder, In the Halls of Awaiting, Nocturne, Daughter of the Moon (sunless is the path we roam, bitter is the air we breathe), Resonance, Death Walked the Earth (these are our waking hours, in cold sunlight we pine away towards yet another morning, till following hopeless day), Disengagement (evoking memories of life - of the life long lost, buried in ashes of love and joy), Change of Heart (adoration all too strong pushed the two apart), In the Groves of Death (in the woods the fiends sigh, I swear I heard the demons neigh), The Gale (when it rains, it pours like hell...). Asta aveam in urechi si in cap de fiecare data cand mergeam la spital pentru schimbat de bandaje, radiografii si, mai tarziu, kinetoterapie. Si cu asta adormeam in fiecare noapte. Aveam laptopul pe masuta din cealalta parte a camerei, setam un sleep time si il lasam sa cante. Insomnium, bineinteles. Atunci a inceput sa-mi placa mai mult cum suna laptopul decat cum sunau boxele. Pentru ca era un sunet mai metalic decat cel produs de boxele mele normale - acum n-as mai putea asculta muzica de la ele, mi se pare ca suna prea infundat, si eu vreau sunetul ala mai metalic. Si mai tarziu a inceput sa ma obsedeze Drawn to Black (first beckoned to step from the twilight to glare, then left in the dark for the demons to share). Care ramane pana astazi piesa mea preferata de la ei. Chiar daca intre timp au mai scos un album (Across the Dark in 2009), un single (Weather the Storm la inceputul anului asta) si acum mai e doar o luna pana la iese albumul lor cu numarul 5 (One for Sorrow). Dar despre astea putin mai incolo. Cred ca titlul promitea o istorie a videoclipurilor...

Pe dracu'... Si, daca incerc sa-mi amintesc aniversarile cu adevarat fericite... pot sa numar trei. 2001, 17 ani. Pentru ca speram. 2004, 20 ani. Pentru ca eram. 2009, 25 ani. Pentru ca aveam. Nu mai am, nu mai sunt, nu mai sper.